Cu siguranta fiecare avem supereroii nostri. Si nu vorbesc de cei din benzile desenate, de cei din filme sau desene, sau de cei din visele noastre. Vorbesc despre supereroii care sunt ca si noi, niste oameni obisnuiti. Ioana “a scormonit” un articol excelent despre cei mai de pret supereroi din viata noastra:

Tata m-a rugat sa fac o paralela intre ce am fost si ce sunt. Mi-a dat de gandit. Asta a fost acum mult timp. Dat fiind faptul ca n-am abordat pana acum subiectul asta, am zis de ce nu acum? Intodeauna e timp pentru un inceput. N-am sa fac o paralela. Nu isi are rostul. Oricine trece prin schimbari. Am sa schitez pur si simplu copilul ce am fost candva.

M-am nascut, am trait. Ironic poate, traiesc inca. Obisnuiam la varsta de 4-5 ani sa mananc muci [ hai frate, toti ati facut-o! cel putin eu nu-i mancam cu paine cum o facea vecina-mea] , sa imi ascund sapca in nisip, sa plang si sa par o mofturoasa atunci cand nu imi convenea ceva. Momentul marcant din viata mea de pana acum l-a constitut divortul parintilor pe cand aveam 3 ani. Poate greu de crezut ca inca tin minte cand mama m-a luat de mana , m-a scos pe scara blocului si m-a rugat sa stau linistita langa un geamantan pana se intoarce ea. M-am conformat si nu m-am impus destinului. Ce putere aveam eu? Tanca de 3 ani? Pe tata nu tin minte sa-l fi zarit in scena asta, dar probabil era prezent. Ca doi parinti proaspeti si dornici de a-i asigura singurului lor copil un trai bun, obisnuiau sa mearga la bingo, cu speranta ca poate norocul le va surade. De multe ori poate ca n-ar fi trebuit sa urlu in gura mare in plina sala ” Bingooo!!!”.

Ei erau superoii mei. Mama imi cumpara carioci fermecate si modelino de la baraca din colt, iar tata ma surprindea cu puterea lui fantastica de a vedea prin pereti. Ma ascundeam in sufragerie langa pomul de Craciun si il rugam sa-mi spuna cu exactitate unde ma aflam. Va marturisesc sincer ca nici acum nu am aflat cum putea sti unde ma aflam.. L-am rugat in 17 ani de nenumarate ori sa-mi dezvaluie secretul.. dar tot ce puteam scoate de fiecare data era ” Eh..ti-am zis ca am puteri magice”. Uneori nu inteleg cum am putut tine minte asemnea detalii regasite la o varsta asa frageda. Tin minte cum eram pusa in cosuletul meu de somn si priveam minute in sir luna aceea ce statea atarnata deasupra mea. Nu-i intelegeam rostul, incercam sa o ating si intr-un final adormeam.

Indiferent de deciziile luate, au ramas supereroii mei. Poate sunt egoista, poate nu imi dau silinta sa ii fac sa se mandreasca cu mine. Poate.. poate intr-o zi voi fi si eu supereroul lor..

Si poate intr-o zi o sa aflu si cum tata “vedea prin pereti”..

cumnepica.blogspot.comShare on Facebook